Când a-nceput să scrie, se-nserase
Și umbrele din versuri se-alungeau
Spre ceea ce nicicând nu se cântase
În țara-n care plopii se-nsoțeau.

Lumina din feștila tremurândă,
Îl urmărea de-a lungul unui vers
Cu o speranță așteptând, plăpândă,
Finalul în cuvinte de neșters.

Era târziu și noaptea-i încolțise
Visarea dintre clipele târzii,
Dar Luna, în fereastră, răsărise
Și visul tot a vrut a-i limpezi.

A terminat poemul. O-ncântare!
Nimic din ce-a creat nu îi părea
Atât de bine scris. Cerând iertare,
A stins lumina… câtă mai ardea…

Din vol. “Aripi de azur”