Se-ntunecase cerul și cernea,
Prin aerul de secetă aprins,
Răspunsul la o rugă ce-l durea
De când s-a înălțat și l-a cuprins.

Simțea în ea cum ultime puteri
Au devenit cuvinte în eter
Și i-au transmis acele mari dureri
Născute-n lumea celor care pier.

Știa că-n arșița de peste zi
Își vor întoarce ochii de la el
Și se vor întreba cum vor trăi 
Pe un pământ ce nu mai e la fel.

Nu pentru ei e ploaia, nu-l ating,
Venite dintr-un astfel de izvor,
Cuvintele acelor ce se sting
Și nu mai au cui cere ajutor.

El cerne-n tihnă stropii grijulii
Spre cea a cărei rugă l-a cuprins
Și care, cu petalele ei vii,
Privirea lui, îndată a aprins.

21 aug. 2025