Nu mi-ai lăsat doar cheia, mi-ai lăsat
lumina care-n ochi îmi strălucește,
același vis, ce nu s-a-ndepărtat,
și sufletul, ce-n lacrimi izbucnește,
căci ai plecat.

Nu-i vina ta, războiul e de vină,
dorința de putere-a unui om,
religia, cu oastea ei creștină
și ura-mprăștiată dintr-un dom
de un neom.

Ne pregăteam de viitor, de nuntă,
crezând iubirea noastră în destin
și nu o depărtare că înfruntă,
chiar dacă-n inimă e cer senin,
căci e tot chin.

Acum te-aștept, aș vrea să-mi scrii, dar ... lasă!
Îți e mai greu sau, poate, ești rănit,
voi scrie eu căci, singură, acasă,
mă tot gândesc la trupu-ți istovit
ce am iubit.

Privesc o cheie: cea de la o ușă
spre-un viitor ce pare interzis,
iar jarul din cămin e-acum cenușă
ce-așteaptă, rece, un destin rescris
ca-n vechiul vis.

Din vol. "Zece"