Într-o noapte oarecare dintr-un an ce-a fost cândva,
M-am trezit cu o urare ce de-afară se-auzea:
“Omule cu versuri calde care-ți trec prin minte-ades,
Cum poți tu să lași smaralde ce-ar putea avea succes

Dacă razele de soare le-ar vedea, le-ar mângâia, 
Le-ar citi cu-nfrigurare? Scoate-le din mintea ta
Și le scrie pe-ndelete, pune-le în poezii
Ca s-astâmpere de sete ochii încă umezii,

Gândurile nesătule de frumosul pus în vers,
Scrie cât să-ți îndestule drumul, cât mai ai de mers!
Ele-acolo, zăbrelite, n-au o viață, n-au sclipiri, 
Nu pot ști de sunt iubite, nu rămân prin amintiri.

De-o vei face, eu, urarea, îți voi da ce-ai vrut mereu
Până te-a cuprins uitarea. Îți voi da tot gândul meu
Cel de bine, de plăcere ca în anii ce-or veni
Versul tău, când ți-o va cere, să-i dai drumul ... să îl scrii!”

Ascultând acea urare dintr-o noapte de cândva, 
M-am trezit și, drept urmare, iat-aici povestea sa.

3 ian. 2025