Ce stranie pădure!
Ce liniște! Ce spaimă!
Cum poate să îndure
Așa o neagră faimă?

Vechime-i este traiul,
Iar somnu-i este cale
Spre tainele și raiul
Din visurile sale.

Acolo-i zbor și cântec,
E Soare, e lumină,
Nu-s urme din descântec,
Nu-s lacrimi, nu e vină.

În raiul său, prin verde,
Potecile te-ndeamnă
Hainul timp a-l pierde
Și a uita ce-nseamnă.

Dar mersul pe o cale
Din visuri, o închide
În gânduri ireale,
Iar asta o ucide.

Din vol. “Aripi de azur”