Era în alb. Tot albă – sclipirea de la coasă,
Privirea ei – în flăcări, un mers grăbit și, totuși,
Nu tremurau nici apa, nici frunzele de lotuși,
Sub pasul care-adună și duce umbre-Acasă.

Cu nimb de nemurire și râs ca de hienă,
Strivea tăcerea nopții pe dalele de plâns
Aliniate-n timpul din viața-n care-a strâns,
În palmele durerii, arome de cangrenă.

Se zvârcolea, tăcerea, în zarvă de cuvinte
Ce-și bâiguia finalul în scâncet alb-lăptos,
Fior adus din visul de șarpe sinuos
Al celui ce, iubirea, o-nsămânțează-n minte.

Prin mlaștina creată de-o stea ce lăcrimează,
Ascunși în ceața deasă, cocorii, triști, dansează.

Din vol. “Cântecul visurilor”