Era un loc, în inima pădurii,
Mai liniștit decât o zi de vară
În care, în căldura de afară
Nu și-ar urni topoarele nici furii.

Acolo, ura lor nu pătrunsese,
Căci nu era ușor de străbătut
Un codru care, din adânc trecut,
Tot ce-i era-mpotrivă, distrusese.

Vorbeau bătrânii că erau fantome,
Strigoi și vârcolaci, ba chiar vampiri
Sau uriași porniți pe ciopârțiri
Și ahtiați de-a’ sângelui arome.

De plăsmuiri, eu n-am nicicum vreo teamă,
Iar gândurile mele sunt mereu
Curate, căci eu merg la “locul meu”,  
Cel care-atât de des, la el, mă cheamă.

Aș merge azi, cu cortul, în pădure,
Dar cum să ies când e atât de cald?
Ei bine, plec. Acolo-am să mă scald
În lacul unde umbrele sunt pure. 

Din vol. “Cântecul visurilor”