Toiagul ce mă poartă pe vechile hotare
Nu-i ramură tăiată din arbor oarecare,
Şi are-n el putere, ca el un altul nu-i,
Căci eu îi sunt druidul, supusul nimănui.

El mi s-a dat, el, singur, în clipa când, din ceruri,
A coborât scânteia trimisă prin eteruri
Şi mi-a adus ce numai druizii au ca dar
Iar toţi ceilalţi se-nclină puternicului har.

Sărmanii, chiar şi regii, trecând de rangul lor,
Se tem de cel ce este-al cunoaşterii izvor,
Îi caută puterea, deşi se tem de ea,
Şi-i folosesc ştiinţa, îl roagă să mai stea,

Iar lumea lor măruntă, adesea fără legi,
E, toată, la-ndemâna druizilor pribegi,
Chemaţi s-o îngrijească, să-ncerce să repare
Tot ceea ce o strică, tot ceea ce o doare.

În mine-s adunate din mii și mii de ani,
Secretele aflate de greci şi de romani
În vremurile-n care, de lucruri noi avid,
Mi-am căpătat puterea. Sunt ultimul druid.

Din vol. “Eterna căutare”