Era ca un vis, ca un tremur de dor,
Ca roua pe buzele arse-n deșert,
Ca puls ce-ngenunche în trupul inert
Cu rugă spre suflet mascat, de actor.

Părea că-i real și se cere-mplinit
Pe-o scenă în care-i tăcere și taci
Călcându-ți cuvinte sub pașii ce-i faci
Spre zile ce nu au cărări de venit.

E-o liniște-adâncă și-n visul de-acum,
E pace pe câmpuri zidite-n absurd, 
Și-n vânt înnoptat, și în geamătul surd
Al clipei ce-și scrie sfârșitul antum.

Oftatul e-al scenei, lumina-i din câmp,
Clepsidrele roșii se schimbă în mov,
Pe treptele sacre apare-un alcov
C-un clovn definindu-se-n zâmbetul tâmp.

Tu, pură-ntâmplare în visul tăcut,
Declami o poveste cu tot ce n-a fost
Decât paragraful din timpul anost
În care visări s-au născut și-au trecut.

Din vol. “Cântecul visurilor”