Pe cărarea prăfuită
Ce se-ntinde spre izlaz,
Doi flăcăi icnesc, se-agită,
Cocârjați de-o șa găsită
Într-un iaz.

Udă, grea, dar bună șaua,
E purtată de-amândoi
Cu speranța că „ocaua”
Merită din plin „daraua”,
Că-i de soi.

Vară, Soare și căldură,
Gâtul arde ca de foc
Și le cere udătură
După-atâta tevatură.
Apă, ioc!

- Nu mai pot! Eu mor de sete!
Hai să mergem jos, la râu -
Poate-or fi și niște fete!
- Da’ nărod mai ești, băiete!
Pofta-n frâu!

Se-ncontrară ei o clipă,
Dar, cum setea îi răzbea,
Hotărâră în echipă
Că n-o fi de timp risipă
La cișmea.

Jos, la râu, sub o răchită,
Lâng-o sticlă de rachiu,
Două babe-și frig pe-o plită
Un biban ce-a vrut să-nghită
Vierme viu.

Una scuipă-n sân de frică
Și privește-n vârf de deal
Arătarea încă mică
Ce coboară în vâlcică:
„Poate-i cal!”

- Ia vezi, soro, ce-o fi aia!?
Tu ai sticle peste ochi
Și, de-o fi, îmi iau furcoaia
Ori i-o zic de să-l ia gaia
C-un deochi!

- Ete na! Ho, că nu-i bai!
Uite, eu, cu ochelari,
Văd că vine ce-ți doreai
Și mereu prin gânduri ai:
Doi măgari.

Din vol. “Dor de lele”