O fluturiță din zăvoi
A întâlnit un fluturoi
Pe care îl știa demult,
Din vremea marelui tumult
Când, prospături și el și ea,
Cu aripi ca de catifea,
O zi întreagă s-au iubit,
Apoi s-au pus pe fâlfâit:
Fâl-fâl și el, 
fâl-fâl și ea ...
S-au dus.
Niciunul nu credea
Că se vor mai vedea cândva,
Dar cineva,
Acolo sus,
Îl tot privea
Și nu știa
De ce e el tot supărat,
Și o pândește pe-nserat.
Mă rog, acum s-au întâlnit, 
Iar el, pe-un ton puțin răstit
A abordat-o cam așa:
- Să-mi spui, cinstit, 
Acum, pe loc: 
Ce văd eu, sus, pe rămurea
Și nu îmi seamănă deloc,
E sau nu e … omida mea?

Din vol. “Hai, pa!”