Când voia să audă cum bat clopotele lumii,
deschidea larg fereastra
și asculta.
Auzea, mai ales, foșnetele frunzelor în galben de doliu
bâiguind: “Adânc, adânc!”
la vorbele revărsate ca o ploaie de lemne uscate
dintr-un cer fals.

După o vreme, a vrut să caute urme căzute
și a intrat într-o pădure de cruci
răspândite printre aleile viitorului.
Era liniște, dar undeva departe, sub alt cer colorat strident, 
se auzea, vag, un cor de frunze: “Adânc, adânc!”.
Nu a mai deschis fereastra și nu a mai căutat urme…

A mai trecut o viață și câteva morți
până când cineva a descoperit într-o grădină
un rând cu lemne uscate,
căzute dintr-un cer necunoscut și îngropate 
adânc, adânc.

10 mai 2021