1.
Plutind pe apele line, sub primele raze de soare,
Pari ultimul fulg de zăpadă al iernii ce moare.
Pluteşti într-o lume străină, stingheră, cu ochii în zare,
Sperând să-ţi găseşti partenerul în stolul ce-apare.
Sunt mulţi, dar el este acolo, îl ştii doar din visele tale,
Curând se desprinde din ceată şi-ţi iese în cale.
Sub aripa neagră a nopţii ce-n linişte-acoperă linul,
Încet, două umbre se-ndreaptă să-nfrunte destinul.

2.
E altă primăvară şi alt soare,
Acelaşi lac albastru cu-ape line.
Aceiași doi, cu-aceleaşi forme fine,
Privind nerăbdători aceeaşi zare.

Din cer, ca nişte fulgi enormi coboară
Acelaşi stol, aceeaşi societate
De care ieri fugeau, pe lac se-abate,
Spărgând tăcerea ce îi înfioară.

3.
Dar iată-l,
Cavalerul negru!
Senzaţia,
Ispita
Şi prilejul.
Enorm nufăr negru
Printre atâta alb
Şi verde
Şi albastru.
E singur
Şi e negru,
Iar ea,
Descătuşată parcă
De monotonie,
Îi iese înainte
Cu un ţipăt
De plăcere.

Din vol. ”Gândul pierdut”