Și se făcea că mergi, luând cu tine
bucăți întregi din galaxia mea
rămasă-n întuneric și ruine,
cu stele stinse-ntr-o tăcere grea.

Iar pașii tăi, în mersul prin lumină,
treceau cu grija anilor pustii
pe-o cale nouă, rece, anodină,
pe care să te-ntorci n-ai să mai știi.

Se mai rotea-n căușul palmei tale
un soare trist, cuprins de asfințit,
ce-și transforma lumina în petale
și gânduri copleșite de  sfârșit.

Iar tu mergeai, treceai prin visul meu
pășind ușor pe versuri de poeme
și nu știai că-i drumul către-un cheu
la care-am să te-aștept oricâtă vreme.

Din vol. “Eterna căutare”