Venea mereu, venea grăbit,
Stătea în așteptare
Strângând la piept,neliniștit,
Cea mai frumoasă floare.

Venea și ea, maiestuos,
Adesea încruntată,
Și, uneori, privea duios
Figura-i încurcată.

O aștepta pe drumul ei
Iar ea, tot ocolindu-l,
Grăbea, pe vechile alei,
De-o vreme, nici privindu-l.

Dar, într-o zi, spre floarea lui,
S-a arătat, plăpândă,
Din ochi frumoși, din ochi căprui,
Privirea nouă, blândă.

Erau alți ochi, de suflet cald,
Era un dar al vieții:
Iubire-nfășurând c-un fald
Relicvele tristeții.

A fost, atunci, și a rămas,
Înflăcărată, vie,
Va fi cu ei și la popas
Acasă,-n galaxie.

Din vol. “Cântecul visurilor”