De-oi cânta-ntr-o sărbătoare
prin poiana c-un izvor
care-și susură izbânda
strălucind triumfător
înspre muguri noi pe ramuri
de prin teii reci și goi,
cu o viață ce se zbate
ca și gândurile-n noi,
îmi va fi un cânt sălbatic,
urlet aruncat spre cer
printre pânze de păianjeni 
cu-amintiri ce nu mai pier.

Se va pierde-n roi de stele
ahtiate de adopții
ale pulsurilor care
mai atârnă-n crucea nopții
ridicând o rugă mută
spre ecouri de rugină
din pocalele golite
ale celor ce se-nchină
dalelor demult apuse,
dar călcate, uneori,
de fantome visătoare
care simt, în mai, fiori.

Din vol. “Eterna căutare”