Privesc, în tăcere, figura senină
a unei copile ce ‘nalță o rugă
afară, în ploaie și frig. Mă subjugă
și-mi pare că-i toată scăldată-n lumină.

E mică, slăbuță, iar vocea-i firavă
îmi pare o șoaptă trădându-i durerea
ascunsă în ochii ce au doar puterea
să treacă de ploaie și nori, înspre slavă.

Un tremur mă-ncearcă iar pieptul îmi crește,
pe față am dâre de lacrimi și ploaie,
credințele vechi se zbârcesc și se-nmoaie,

o nouă-ndoială în minte-ncolțește,
căci fata, desculță, se roagă-n noroaie
să-i vină, din ceruri, cea care-o iubește.

Din vol. "Oare"