O teamă absurdă m-apasă

și sufletu’-mi tace chitic

făcându-se, parcă, mai mic,

iar inima-mi zace, sfioasă.



Îmi trec, înc-o dată, o mână,

încet, sub cămașă, la piept,

căci mintea mă-ndeamnă s-accept

că rana ce-o am e-o fântână



din care îmi picură sânge

pe care nu pot să-l opresc.

Scot mâna, ușor, și-o privesc,

iar pumnul deodată se strânge



la gândul că mintea mă minte

iar locul ce arde e-un dor

pe care el, zeul Amor,

cu mica-i săgeată fierbinte



l-a pus, într-o joacă de zeu,

în pieptul de-un timp dezvelit,

pe-un suflet puțin amorțit,

la râul de sânge un cheu



la care, plutind, nevăzută,

iubirea, venind ca un vis,

pe-un drum sinuos, dar precis,

să intre, ușor, neștiută.



Din vol “Oare”