Ce iarnă se-ntindea pe-un mal de vară,

Cu colți de ger ce se-nfigeau cumplit

În verdele ce n-ar fi vrut să moară

Când mai avea o toamnă de trăit!



Și ce-ntuneric a venit din ceruri,

Ascuns în stratul alb-imaculat! 

Erau semințe negre din eteruri

Ce colții-aceia au însămânțat.



Plângeau cu frunze de uitări copacii

Și se-ngrozeau de golul de pe ram

Când fulgii reci au devenit tălmacii

Acelei veri cu iarna-n suflet hram.



Tot ce-a urmat a fost o amânare

A iernii care își croise drum

De îndoieli, de plâns și așteptare,

În zile reci de ieri și de acum.



Din vol. “Cântecul visurilor”