Când fluturii din ochii tăi zburau

Tivind cu aripi marginile lumii,

Ți-ai risipit cerneala pe antumii

Ce cuprindeau străini și se grăbeau.



N-a fost să fie nicovala Lunii

Păstrată în lumina de apus,

Iar stelele de-o noapte s-au opus

Tichiei ce o poartă doar nebunii.



Te ploconești la false eminențe

Ce-și lamentează laurii distruși

De mărăcini cu ranguri noi, sus-puși,

Dar cu drapele fluturând în zdrențe.



Cu molii în priviri, te-agăți de lanțuri

La care zalele demult s-au rupt

Și-alunecă deja, pe-un drum abrupt,

Spre nicovala care zace-n șanțuri.



Din vol. “Aripi de azur”