În ținutul alb, de gheață,

Ramurile-s covârșite

De un frig ce nu permite

Nicio urmă de verdeață.



Când o rază se strecoară

Și speranța crește-n muguri,

Gerul vine în văluguri

Ce o fac, treptat, să piară.



Timpul trece și, din Soare,

Nicio rază nu mai pleacă

O-ncercare să mai facă

În pădurea care moare.



Cerul tot se minunează

De-o așa împotrivire

Și privește cu uimire

Spre o nouă, mică, rază,



Strecurându-se abilă

Și spunând că Geru-i place

Și-ar putea cu el să joace

Jocul Iernii când, copilă,



Se-ntreceau la fugă-n luncă

Și-o lăsa el să câștige,

Iar ea începea să-i strige

Că îi poate da poruncă



Să se mai înmoaie-o vreme,

Ori să plece spre hotare

Unde-i gol iar el nu doare

Și s-aștepte să îl cheme.



Gerul, ispitit de rază,

Amintindu-și jocul Iernii,

A-nceput, cu subalternii

Dialogul ce urmează:



“Măi băieți și fete rele,

Voi, ce-mi sunteți mie frați,

Vreau, un timp, să mă lăsați

Să îmi văd de ale mele



Și la joc de mă voi pierde,

Să plecați în lumea mare,

Căci poruncă am din Soare,

Locul să devină verde.”



8 dec. 2021