Am trecut, aseară, obosit un pic,
Pe la cârciumioară, arșița să-mi stingă
Două-trei pahare, c-altceva  … nimic
N-ar putea, din suflet, oful să-mi învingă,
Cât ar fi de mic.

Da’ să vezi minune! După un rachiu,
A venit un altul și-a venit la halbă
Din mânuță caldă. Cum să mă abțiu
Când necazu-i negru, fericirea-i albă,
Eu … privind sașiu.

Doamne, ce mândrețe! Doamne, ce minuni
Tresăreau spre mine din a dânsei ie!
Ochii ei sălbatici, cînd mai verzi, când bruni,
Scânteiau prin crâșmă fără să se-abție.
Of, măi oameni buni!

Pașii ei … plutire! Și ce gură-avea!
Rumenă visare! Și melancolie!
Strașnică făptură! Cred că, de-ar putea
M-ar trezi din visul care-mi place mie:
Mort … în crâșma sa.

Din vol. “Dor de lele”