Privești copacii tineri dimprejur,
cu frunze verzi ce-n vântul serii cântă,
sub cerul ce se schimbă din azur
în roșul de apus ce te-nspăimântă.

E prea mult foc: în cer, în frunze moarte,
iar toamna care vine nu așteaptă
ca visul frunzelor să te mai poarte
spre încântări divine, înc-o treaptă.

Îți lași privirile să curgă-alene
pe ape reci, cu visul tău plutind
în frunze călătoare prin ravene,
din amintirea verii, răsărind. 

Sunt încă verzi, pe unde cristaline
ce le ascund de timpul care vine.

Din vol. “Cântecul visurilor”