Coborâse noaptea peste câmpul verii
Și-adusese cerul, într-un tropot mut,
Prefăcut în ierburi ce-nchinau plăcerii
Ziua cea din urmă și-un întreg trecut.

Sus, pe bolta stearpă, mai erau doar norii,
Ascunzând nimicul din eterul gol,
Prins de o spirală care-mpinge sorii
Spre neprevăzutul unui carambol.

Tropotul pe cerul unduind a iarbă,
I-a părut chemare vântului plecat
Spre albastrul mării, valul să i-l soarbă
Și mireasma sării, într-un nou păcat.

S-a întors, cu aripi noi și-nfrigurate,
Nopții să îi fie acoperământ
Și să îi prefacă simțurile, toate,
În redeșteptarea vieții pe Pământ.

Din văzduh, în valul gândurilor mele,
Năvălea spre focul ierburilor moi,
Printre care toate miile de stele
Scăpărau în visul ce trăia în noi.

Din vol. “Cântecul visurilor”