La focul din mica poiană, 
sub stele ce plâng a târziu,
culeg de prin bezne-o dojană
și-o rază oftând argintiu.

Prind oful de Lună-n batista
întinsă pe inima mea
ca noaptea ce-ncheie conchista
pe cerul c-o ultimă stea.

Îmbrac întuneric de noapte,
pe cap, am oftatul ca nimb,
în ceruri am Calea de Lapte
și-n minte am gânduri de schimb.

Sunt gata! – aștept să-mi apară
ceva: o idee, un pod
pe care să pot face iară
cu urma trecutului nod.

Și vine un cer de iluzii,
se sfarmă în gânduri șuvoi
cu unde ce-așteaptă perfuzii
din ce-o mai fi scris pentru noi. 

Din vol. “Eterna căutare”