Pe vremea perelor din plop 
şi micşunele-n sălcii,
privea, cu jale, un ciclop 
un dinte-n baza hălcii.

- Au, fir-ai tu să fii! Te-ai dus 
înfipt ca prostu-n carne,
şi-acum, din gură ce-am de spus 
îmi trece prin lucarne,

De şuier vorbele, când scot, 
ca porcul care zboară,
sau ca balonu’ cu azot 
când e-nţepat de-o cioară

Și nu ştiu, zău, ce-o să mă fac 
de faţă cu Marghioala
că, poate,-aşa, n-o să-i mai plac 
şi-o s-o apuce boala,

Că ea mi-a zis: “Aşteaptă, tu, 
nu merge la dinţar!”,
da’ eu m-am dus acolo cu 
întregul cont bancar.

M-a bibilit, m-a curăţit 
de tartru şi de bani,
dar şi toţi dinţii mi-a clintit 
de-mi cad ca la puştani.

-Marghioalo, ai dreptate, tu, 
dar şi eu, căci, din plop
îmi cad de toate – pere, nu! – 
în cap ... sau, nu! Pe clop.

Ori mi se pare mie-aşa 
de când, în cea căpiţă,
dinţara, bună cum era, 
n-a scos ... o vorbuliţă.

Din vol. “Hai, pa!”