Închid orice fereastră către lume
iar mintea, în genunchi o fac s-aștepte,
căci vreau ca inima să mă îndrume,
și să mă-nalț, din nou, pe-acele trepte
spre neștiut, dar într-un loc anume.

Mi-e dor și-mi fac un pod format din gânduri
în care ea-mi apare și mă poartă
prin lumi săpate-n timp, ca mici intrânduri,
ascunse, netrecute pe vreo hartă,
nescrise, dar citite printre rânduri.

E și reală, e și plăsmuire,
dar este ea, așa cum am iubit-o,
așa cum e, doar o închipuire,
iubirea ce reală am simțit-o,
perechea mea în marea nemurire.

Ajungem, împreună, în ținutul
în care poți ajunge doar în visuri
ce te îndeamnă spre necunoscutul
din alte lumi, numite paradisuri,
în care în prezent, e doar trecutul.

Am lacrimi în priviri când văd căsuța
și muntele ce-l port în amintire,
pridvorul, scaunele și măsuța,
laguna încărcată de iubire,
coliba de pe plajă și bărcuța.

Îmi simt fiori în inimă, iar podul
prin care gândurile-mi sunt legate
se rupe. Mintea e, din nou, zăvodul
cu simțuri agere, sofisticate,
temut străjer, ce-și ocrotește codul.

Din vol. "Oare"