Poate, pentru alții, darul meu ar fi
fără vreo valoare, ne’nsemnând nimic
în gândirea celor care nici n-ar ști
că e fără seamăn, cât ar fi de mic.

Pentru ei, pământul, floarea, mâna mea,
stând așa, întinsă, parcă a cerșit,
e-un tablou nevrednic, bun a-l arunca
și-a uita pe-acela ce l-a dăruit.

N-ar putea să vadă cum, în miezul său,
aura iubirii se înalță, vag,
din petale-albastre care-n gândul tău
sunt priviri cu care te-nveleam cu drag.

Numai tu, iubito, dincolo de el,
vezi cum eu, c-un zâmbet cald și dezarmant,
îți ofer în suflet un întreg castel,
mai presus de aur sau de diamant.

Numai tu-l vezi altfel, numai tu-l dorești,
știi de unde vine și, cu darul meu,
sufletul îți cântă pentru că iubești,
iar în ochi ai lacrimi. Le-nțeleg doar eu.

Din vol. “Eterna căutare”