Din iarna care s-a ținut departe,
N-a mai rămas nimic. Prin amintiri,
Nu mi-a lăsat de viscol biciuiri,
Nici gânduri care negrul lor să poarte.

Aș fi uitat oricare din trăiri
De n-ar fi fost o iarnă mai aparte,
Cu zile ce păreau a fi de marte
Și nopți din ale toamnei moșteniri.

Dar s-a întors, prin vânturi, furioasă,
Cernând zăpezi pe florile ivite
În primăvara ce părea frumoasă.

În toiul ei, privirile-mi uimite,
Plângeau când călători întorși acasă
Piereau în zbor de aripi chinuite.

Din vol. “Cântecul visurilor”