Privește-l! 
Arde-n miez de iarnă
și arde cald. 
Lumina lui
atinge recele de-afară
ca sunetele de vioară
ce răsunau cândva, pe seară,
cu o căldură ce-nfioară,
ca taina ochilor căprui.

Mai arde, încă, 
arde pal,
c-o strălucire de opal
ce-așteaptă-n stratul de pământ
o mână-ntinsă, 
un cuvânt,
orice-ar putea, 
din lumea sa,
o altă soartă să îi dea.

Privește-l! 
Încă-l poți privi
și-i poți vedea lumina caldă
pierdută-n albul dintr-o zi
ce-n frigul ei, 
tăcut, 
o scaldă.

Îl sting de-acum:
lumina lui,
nu folosește 
nimănui.

Din vol. “Eterna căutare”