Zilele se-aleargă, toate, spre-o arhivă
Nouă și-nțesată, încă, de simțiri
Adâncite-n gânduri vechi și în derivă
Pe-un deșert ce arde urme de-amintiri.

Focul ce le curmă ultima zvâcnire,
Își ascunde jarul sub un strat de an
Care se-nnoiește cu o răbufnire
De sfârșit de vreme-ajunsă la aman.

Zilele ferice, învelite-n verde,
Schimbă-ncet veșmântul cu un strat de praf
Care, de prin astre, vine să dezmierde
Vieți trăite-odată, ca-ntr-un epitaf.

Poate-i sărbătoare, poate e tristețe
Când finalul vine-n valul de zăpezi
C-o lumină rece, încercând să-nghețe
Razele ce-și cântă imnul din amiezi.

Timpul se destramă, urma-i e confuză,
Tot ce-a fost, e-o umbră care s-a scurtat,
Devenind potecă anului ce-acuză
Focul care-i arde zile ce-au plecat. 

Din vol. “Cântecul visurilor”