Se vesteau, prin brume, turmele de oi,
Cu talăngi în zbateri și lătrat de câini,
Cu chemări ai celor ce purtau în mâini
Bâte noduroase, parcă de război.

Coborau din munte, ca un mic torent,
Către lunci în care locul de iernat
Le-aștepta c-un Soare încă ne-nghețat
Și o stână unde timpul e absent.

Le priveau stejarii ancorați pe-un deal
Scurgerea la vale ca un carambol
În fuior de lână, cu un tors domol
Într-un fir cu viața-n timpul ancestral.

Mângâiau cu frunze gata de iernat
Mițele crescute-n toamnă ca un dar
Bun să îi creeze gerului amar
Când va fi, în lume, iarăși acceptat.

Turmele coboară doar când frunze mor
Și, în iarna aspră, albul e stăpân
Peste nemurirea plaiului român
Din împărăția doinelor cu dor.

Din vol. “Aripi de azur”