S-a îngrozit pădurea trezită-n dimineață
De albul ce-a-nvelit-o cu nedoritu-i voal,
Se zvârcolește râul sub platoșa de gheață,
Iar frigul este rege-n tabloul hibernal.

Nici nori nu se arată, iar Soare nu mai este
Deasupra de regatul odată înverzit;
E albul simplu, rece, tablou, miraj, poveste,
Coșmarul unei toamne în clipa de sfârșit.

Își tremură mirarea în frunze-ngălbenite
Un fag ce își retrage șuvoiul vieții-n el,
Lăsând în scoarța-i aspră durerile venite
Cu albul ce-l întinde un nemilos penel.

E albă nemișcarea și-n umbre e tăcere,
Pădurea e decorul tabloului neviu
Cu tușe-nfrigurate, atingeri de durere
Și strigăte-nghețate, lăsate în pustiu.

Când, amenințătoare, apar, din vremi trecute,
Sub pelerine albe, stihiile ce sorb
Din ultimele frunze culorile pierdute,
În cer, pe aripi negre, se leagănă un corb.

Din vol. “Eterna căutare”