Priveai un film, o scenă oarecare,
atunci când m-ai vrăjit, în întuneric,
în sala care îmi părea prea mare,
nepotrivită unui chip homeric.

Uitasem de actori, de acțiune,
de muzica din film, de tot, de toate,
și mă simțeam cuprins de slăbiciune
în fața unui imposibil “poate”.

Tu, m-ai simțit și m-ai privit o clipă
cu ochi mirați, din care o scânteie,
pierdută parcă neatent, în pripă,
a desfăcut o poartă, ca o cheie

pe care sufletu-mi, avid de tine,
eliberat de lacătul de frică,
s-a transformat în gând ce nu se-abține
și s-a-ndreptat, tiptil, ca o pisică,

să-ți mângâie șuvița de la tâmplă,
să te-nfioare sărutând cercelul,
să vadă, curios, ce se întâmplă
când îți atinge, nevăzut, rimelul,

apoi, pe buze apăsând sărutul
pe care-l așteptai, înfiorată,
a pus un semn ce prevestea-nceputul
pe noul drum spre ... unde-am fost odată.

A fost sărutul-vis simțit de gândul
ce ar fi vrut, cu tine, să rămână,
dar, un final de film întrerupându-l,
ne-a-ndepărtat ... ținându-ne de mână.

E mult sau e puțin de-atunci? – nu-mi pasă
cât timp, în sufletele noastre gânduri,
iubirea strălucește și nu lasă
cuvinte ne’nțelese printre rânduri.

Iar vraja s-a păstrat. Privirea-mi spune
când sufletul ți-e trist, sau strălucește,
și-atunci al meu, în zbor de-o fracțiune,
ți-l ia în brațe, strâns, și îl iubește.

Era un film, iar scena ... oarecare,
atunci când m-ai vrăjit cu o privire,
și totul, de atunci, e o urmare
a întâlnirii ce-a adus iubire.

Din vol. "Zece"