Poate că zăpada va putea să șteargă,
În adânc de clipe, toate câte dor
Și își va așterne-n strat amăgitor 
Albul ne-ntinării peste lumea largă.

Nimeni n-o să vadă clipele ascunse
În adâncul rece-al stratului de nea,
Nimeni n-o s-audă clipa ce plângea
Printre rugi de frunze veșnic nerăspunse.

Poate că, sub stratul ce se va așterne,
Sufocată-n gândul unei îndoieli,
În sămânța vie-a ultimei greșeli,
Frigul va pătrunde cu-ale sale berne

Și, din întuneric, dintr-un somn de moarte,
Din pământul rece, nu vor încolți
Urmele durerii – toate vor muri,
Nimeni să le știe, nimeni să le poarte.

Va veni zăpada, cu povești să cearnă
Peste-o lume-n care viața bate-n piept
Și-o așteaptă, iară, să-și reintre-n drept,
Cum a fost pe vremuri, cum n-a fost de-o iarnă.

Din vol “Eterna căutare”