Privesc prin ploaia toamnei şi nu văd
nici stropi, nici ramuri ude sau ceva
să mă atragă, să nu pot vedea,
gravat pe-un gând, un chip ce-l tot revăd;

E-o noapte înstelată şi privesc,
ascuns în umbra clipelor pustii,
spre bolta-n care, printre stele mii,
e luna cu profilul ce-l iubesc.

E peste tot în jurul meu. Decid
că ochii sunt de vină. Îi închid,
iar gândul ce m-apasă îl alung.

Sub pleoapele închise îmi ajung
imagini care-n ceruri se divid
în stele ce formează -un chip candid.

Din vol. “Eterna căutare”