Te-ai izolat în inima pădurii
și ți-ai clădit din amintiri un scut
în fața unui vis necunoscut,
fidel iubirii și supus naturii.

În suflet ai o liniște deplină,
dar inima atunci cutremurată,
convalescentă încă, vrea să bată
ca-n vremea când era atât de plină,

Când orice colț al ei purta povara
prezenței lui, zidit ca o tăcere
pierdută-n nesfârșitul ce nu piere
și îți era puterea și comoara.

Cuvântul tău de-acum e-o simfonie
de sunete celeste care-alintă,
în zbor mângâietor și fără țintă,
ființe însetate de-armonie,

Iar mersul tău e parcă o plutire
în lumea cu o singură cărare,
atât de fin în lina lui mișcare
încât se naște-n mine o trăire

Şi face ca, în noaptea ce se lasă,
ascuns în umbra visurilor mele,
să îmi ridic privirea către stele
și să le-ntreb: tu ești a mea aleasă?

Din vol. “Călător prin gânduri”