Era un loc săpat, adânc, în munte,
Sălbatic, neatins de cei ce-ar vrea,
Dar n-au putere stâncile să-nfrunte,
Iar altă cale nimeni nu știa.

Părea pustie valea nepătrunsă
De-aceia ce-ar putea să-i facă rău
Găsindu-i calea din vechimi ascunsă 
În grotele săpate-n zidul său.

Era pustie, dar adesea-n seară
O voce intona un fel de cânt
Ce încerca văzduhului să-i ceară
Să-l ducă-n cer, pe căile de vânt.

Ea e demult acolo și nu știe
Nici azi, cum n-a știut de la-nceput,
Cum a ajuns ca singură să fie
În locul cu-nălțimi de netrecut.

În mintea ei, nu-i nicio amintire
Din timpul vechi, acel ce i-a adus
De secole, aici, adăpostire
Și nimeni, niciodată, nu i-a spus.

În visuri doar își ia, adesea, zborul
Spre locuri noi, cu pajiști, râuri, brazi,
Cu oameni ce trăiesc purtându-și dorul
Prin încruntarea zilelor de azi.                    

Lăcașul ei, zidit în colț de stâncă,
E liniștea din capătul de vis
Ce vine, pleacă și o face, încă,
Să creadă ce, în el, i s-a promis.          

În visul ei, e cel ce-o ține strâns
În brațe care-i simt, în muguri mici,
Acele aripi, libere de plâns,
Ce-o vor salva din timpul de aici,     

Căci a trecut atât de multă vreme
De când se află-n valea dintre munți,
Iar cântecul de seară încă geme
Dorința de-a crea cu Raiul punți.        

E dimineață și-n adânc de munte
Se-aude mersul unor pași ce vor
Necunoscuta cale să înfrunte
Și-n lumea ei s-apară primul dor.

Din vol. “Cântecul visurilor”