O, dulce legănare de umbre-ngemănate
cu raze-mprăștiate pe ape murmurând,
ce vis, ce îndrăzneală, ce vânturi pot abate
plutirea noastră-n taina atingerii de gând? 

Să fie visul stelei ce prin tenebre-și poartă
văpaia spre sfârșitul ascuns prin Univers
ori, poate, visul mării ce-și plânge pe o hartă
destinul fără valuri, de timpuri, iute, șters?

Să fie îndrăzneala secundelor pripite
prin timp să se risipe în lumea de apoi
ori, poate, îndrăzneala căderilor grăbite
a stropilor de ploaie pe luturile moi?

Ce vânturi pot să intre în lumea-n care gândul 
e rege preaputernic? Nu pot! În lumea lui,
furtuna se transformă în ochii alintându-l
ai mamei, ai iubirii ori poate-ai nimănui.

Tu, dulce legănare pe ape neumblate,
trecând pe sub dorințe de frunze fremătând,
ce taine ții ascunse în umbre dantelate
născute prin plutirea atingerii de gând?

Din vol. “Cântecul visurilor”