La distanță de-un ceas de vestitul popas,
Pe-o potecă urcând și cu setea luptând,
Repetam pas cu pas un cuvânt ce-a rămas
Un refren reflectând o scânteie de gând.

Și mergeam aplecat, dându-i gândului sfat,
Explicându-i că eu nu mă tem nici de greu,
Nici de tot ce-a-nsemnat o privire ce-a dat
De atunci și mereu, cântul gândului meu.

Deodat’ m-am oprit fără voie, silit
De-o rafală de vânt ce m-a pus la pământ,
De putere sleit, ca pe-un gând nerostit,
Slab și fără avânt cât nu-i pus în cuvânt.

Hoț e, vântul acel! L-a luat și, cu el,
În ecouri de mai, ca un pașă-n serai,
Îmi repetă fidel, neschimbându-l defel,
Un cuvânt ce spre Rai mă invită: hai! … hai!

Din vol. “Eterna căutare”