În podul casei vechi, privind în jur,
Îmi simt în piept rumoarea unor vremuri
Ce prind treptat, în amintiri, contur
Și se înalță-n voci din recviemuri.

Abia se-aude un vacarm tăcut
Ce urcă și se-agață de o grindă
Ca un fuior de lână din trecut
Rămas netors de-o mână suferindă.

O rază-n care firele de praf
Își caută dormirea viitoare,
Se-ntinde către liniștea din vraf
A cărților lăsate în uitare.

A fost o vreme-a lor, aveau un rost
Și aduceau în suflet bucurie,
Erau, în lupta vieții, avanpost
Și un atu în tot ce-a fost să-mi fie.

Din amintiri ce capătă contur
În chipuri ce renasc de printre vremuri,
Prin vechiul pod, mi-e greu să mai îndur
Ecoul clipelor din recviemuri.

Din vol. “Cântecul visurilor”