Cântai atât de bine!
O, Doamne, cum cântai!
Se deștepta în mine
Tot ce-i frumos în Rai.

În baru-acela magic,
La masa mea, pierdut,
Simțeam un iz de tragic
Ce se cerea băut.

Dar vocea ta – ce voce! –
M-a tras, cumva, la sorți,
Dorind să mă disloce
Din lumea celor morți.

Resuscitat pe bune
Și chiar extaziat,
Vedeam perfecțiune
În tot ce-ai arătat.

Dar, cum să spun, efectul
La tot ce îmi cântai,
Se difuza. Cu-aspectul,
Clienții atrăgeai.

Privirea ta blajină,
Îi mângâia pe toți,
Iar barul din grădină
A devenit … de hoți.

De hoți de inimi, sigur,
De-o inimă: a ta.
Eram puțin nesigur:
Cui, oare, o cânta?

Ceva țipa în mine
Mai rău ca-n exorcism
Când te-am privit mai bine
În ochi: aveai strabism.     

Din vol. “Dor de lele”