E vânt și e frig și e toamnă târziu
Când ultima frunză plutește doinit,
În clipe de zbor, spre un pat ruginiu
Al celor de ieri, cu destin împlinit.

Nu simte tristețe, nu simte nimic,
Nici suflet nu are, dar, parcă, ceva,
Un rest de putere, un suflet mai mic,
E încă în ea și-o îndeamnă să stea

Deasupra de patul de frunze surori,
S-aștepte un timp, să amâne cumva
Plecarea-n uitarea ce-i dă, azi, fiori
Și, poate, să afle ce este cu ea,

De ce să aștepte sau ce ar putea
Să facă, în starea în care-a ajuns,
Să fie-mpăcată, să poată pleca …
La toate acestea ar vrea un răspuns.

Doar vântu-nțelege și-o suflă ușor
Spre una din crengile unui copac
Crezând că îi face un mare favor
Lipind-o de stropii de apă ce zac

În frig ce le-ngheață  destinul de-a fi
Din nou, picături de izvor sau de nor.
Se bucură frunza: mai are o zi
În care s-aștepte. Dar frunzele ... mor.

Din vol. “Călător prin gânduri”