Înșir niște pași în pustiu
și merg spre nimic. N-am o țintă.
Reperele, de când mă știu,
se schimbă și-ncearcă să mintă.

De urc, mă îndreaptă în jos,
apoi îmi arată un munte
abrupt, c-un decor păcătos,
și nori care vin să mă-nfrunte.

Mă chinui, mă cațăr cât pot,
ajung pe un vârf și-mi apare
platoul pe unde socot
că-mi este cărarea cea mare

pe care aș vrea s-o urmez,
dar nu e. Se-ascunde, vicleană,
o caut, n-am cum să cedez,
căci știu că-i pe-aici, pământeană.

E-a mea de când sunt pe Pământ,
destinul ce-i scris în eteruri.
Repere? Niciunul nu-i sfânt:
mi-arată mereu doar spre ceruri.

Din vol. “Călător prin gânduri”