În noapte, sub lună, îmi spune-o poveste
Un vânt ce adie-n poiana pierdută
În mijloc de codru, în lumea tăcută
A celor ce dorm în arpegii celeste.

Șoptește deasupra mulțimii de fire,
A ierbii ce-și unduie părul cel verde,
Sub vorbele-șoapte ce vin să dezmierde
Urechi de-ntuneric cu-a lor născocire.

O fi adevărul, sau doar inventată?
Stejarul cel falnic din margine știe,
Căci șoaptele, toate, se-ntâmplă să fie,
Trecând peste timpuri, povestea lui toată:

Ieșise din ghindă fragil și subțire
Cu teama în suflet, făptură plăpândă
Ce-ntinde spre viață încet, tremurândă,
O mică tulpină spre-a zilei lucire.

Privește spre ceruri și vrea doar o rază
Puțină căldură, lumină și rouă,
Căci iată și primele frunze! - sunt două,
Și-n lumea cea nouă, s-apară cutează.

Treptat, se trezește pădurea la viață
Se-aud din tufișuri dueluri de triluri:
Se-ntrec trubadurii-n culori și în stiluri,
Un uliu-și ascunde privirea de gheață,

Bătrânul stejar își troznește o creangă,
Năpraznic, în zbor se lansează fazanul,
Ariciul se-ascunde-n tufiș cu chițcanul,
Prin frunze își vede de treabă o goangă.

Pe cer, astrul zilei se-nalță de-o șchioapă,
Fantome de ceață dansează, prind formă,
Culorile nopții acum se transformă,
O bufniță capul rotește, mioapă.

Micuțul stejar își privește vecinii,
Se-nalță să vadă în jur cât cuprinde,
Deasupra-i batrânul din care descinde,
Alături e fagul, în vale aninii.

De-acum, peste toți se revarsă lumină,
Iar frunzele lor par că râd de plăcere.
E trist stejărelul și plânge-n tăcere,
Un prunc ce așteaptă căldura să vină.

Suspină, așteaptă și, parcă de milă,
O rază-l ajunge și-l mângâie tandru,
Trecând peste frunzele-i de copilandru
Făcându-l să râdă spre soare, abilă.

E scurtă plăcerea, e iar în penumbră
Privind spre coroana stejarului rege
Ce toată lumina din jur o culege,
Lăsându-și urmașul în marea lui umbră.

Cu greu se înalță, cu foame de soare,
Trec lunile, iarna, e iarăși în vară,
A fost ocrotit de nămeți, de povară,
Dar traiul în umbră îl macină, doare.

Privește cu ură stejarul cel falnic
Ce pare-n putere și nu vrea să moară
Își simte micimea în viață amară
Și-așteaptă finalul din gândul cel tainic.

Și, poate un zeu din pădurea bătrână,
Citindu-i în gânduri de sus, de prin ceruri,
Sau iele ce-apar prin păduri din eteruri,
Cumva au venit cu un fulger în mână,

Călare pe norii ce-ntunecă zarea,
Gonind, în furtună, prin vânturi rebele,
Cu-n vuiet năprasnic și gânduri mișele,
Priviri ucigașe fixându-și cătarea

Pe-acela pe care ar vrea să-l distrugă;
Mănunchiuri de raze brăzdează văzduhul,
Uriașii din ceruri își varsă năduhul
C-un trăsnet năprasnic... și pleacă în fugă.

Bătrânul stejar e cuprins de durere
Îl arde sub scoarță un foc ce mocnește
În rana adâncă ce crește și crește...
Un suflet, prin fum, se ridică-n tăcere.

Cu lacrimi în ochi îi salută plecarea
O ciută cu puiul. O stea în cădere
‘I-anunță sfârșitul, e-adâncă tăcere,
În toată pădurea se simte-apăsarea.

Un rege-a murit, dar e parcă devreme
Să facă schimbarea, s-accepte un rege
Atât de nevolnic, dar legea e lege!
Se-nclină copacii, nu-i loc de dileme.

În locul umbrit de măreața coroană,
Din stratul de frunze se-nalță-n lumină
Copii ai naturii, subțiri în tulpină,
Dar verzi ... și ce poftă de viață emană.

Curând, în poiana din sânul pădurii
În zori sau spre seară apar căprioare,
Iar ziua vezi fluturi atrași de vreo floare,
Se-ntrec în buchetele albe și murii.

Trec anii, poiana-i de-acum și mai mare,
În iarnă, copacii din margini cedează
La vânturi, la ger, sau atunci când presează
Prea multă zăpadă și n-au apărare.

Mai trec niște ani peste proaspătul rege,
E mare de-acum, e puternic, rezistă,
Urmașii lui, tineri, figura lor tristă,
Îl fac să zâmbească, de-un gând să se lege,

În care el însuși creștea greu, în umbră,
Și gânduri ciudate, din vremea aceea
Îl fac să-și trăiască, din nou, epopeea,
Cu partea din viață urâtă și sumbră.

A fost întâmplarea, destinul, norocul?
Doar gândul acela îl umple de vină,
E-o pată pe viața-i frumoasă și plină,
Coșmarul ce-l chinuie: gândul și focul.

Din vol. “Gândul pierdut”