Din Poiana de Foc se-auzea un tumult
Ce părea revenit de prin vremi de demult,
Când copite de cai ropoteau pe sub brazi
Spre un loc ce-l știau vânătorii nomazi.

La doi pași de-un izvor, le era adăpost
O cavernă a lor, de prin timpuri ce-au fost,
Iar în cercul de stânci întărit cu bușteni,
Nechezau cei ce-atrag ucigașii codreni.

Mai în vale, trona un copac uriaș,
Ce ținea-n umbra lui, pentru foc, un sălaș:
Cerc din pietre de râu înnegrite de fum,
C-un proțap ce păzea lemne-arzând, jar și scrum.

Sus pe cer, pe-nserat, ochi de stele răsar
Și privesc, pofticios, cum se-aștern pe grătar
Lungi fâșii de ficat și de carne de cerb
Ori bucăți ce se-agită în oale ce fierb.

De sub cușme de miel, se aruncă-mprejur
Reci ca ziua de-apoi, ca oțelul cel dur,
Străluciri de priviri ce-n pădure n-au scut,
N-au nici lege, nici frâu, n-au nimic de pierdut.

Din ulcioare de lut, trec pe bărbile lor
Ca un sânge din vii, amintiri ce mai dor
Și se cântă în doine, la fluier de soc,
Doar în noaptea din Codrul Poienii de Foc.

Din vol. “Cântecul visurilor”