În ploaia care cade peste urbe
nu-i nici tristețe, nici melancolie,
ba chiar, pe strada mea, e-o bucurie
în dansul unduit pe note curbe.

Nu este-un dans timid, e-o revărsare
de simțuri ce-au tânjit spre-o altă viață,
uitată de-a necazurilor gheață,
e dansul inimilor visătoare.

Nimic în dansul tău nu e pervers
și totuși, din figura ta, din straie,
se simte spre iubire un demers.

Desculță, arcuindu-te în ploaie,
îmi pari chemarea unui univers
în care tu ești singura văpaie.

Din vol.  „Oare”