Treceam, adesea, pe un drum
Ce ne-atrăgea cu umbra lui
Și al zăvoiului parfum
Pe noi, cei veșnic nesătui

De-arome aspre de pământ,
De august cald, de-o vară-n doi,
De frunze adiind în vânt,
De-mbrățișări, iubire, noi.

Pe sub copaci, la umbra lor,
Înlănțuindu-ne, senin,
Ne mai priveam, zâmbind ușor,
Ca suflete ce-și aparțin.

Abia acum, văzându-i, iar,
- Copacii noștri din zăvoi -
Simt că le-am dat și noi un dar:
Se-ating tăcut, cu ramuri noi.

Din vol. “Călător prin gânduri”