E-o rană-n pieptul cerului și curge,
înspăimântând privirea unui nor,
o rază din apusul care plânge
cu lacrimi de un roșu-amăgitor.

E-o rană-n cer și-albastra lui culoare
se schimbă, în apusul liniștit,
cu cea a nopții ce, treptat, apare
c-un cer având culori de infinit.

În liniștea schimbării, se ridică
plutind pe aripi moi de gând senin,
în dansul ce trăirii îl dedică,
doi îngeri ai apusului divin.

Se-nalță-n zborul lor, privind spre Soare,
în cercuri ce se-ncumetă a fi
o lacrimă-n întunecata zare
și-un răsărit în alte zori de zi.

Din vol. “Călător prin gânduri”