Ne-am furișat iubito-n seara cea
în care luna mi-a zâmbit, golașă,
pe o potecă ce părea c-avea
chemarea glumei care se îngroașă.

Ne-am azvârlit, din mers, tricouri, blugi,
șosetele de tufe au fost prinse
și n-am simțit nici mărăcini, nici rugi,
când noi aveam călcâiele aprinse.

Lumina Lunii ne-a fost de folos
și am văzut în clipele acele
întreaga … tu, iar eu … nu mai prejos!

Of, Doamne! – catifea era, sau piele? …
poiana ... iarba ... eu privind în jos ...
iar tu, iubita mea, priveai spre stele.

Din vol. “Dor de lele”